Ea m-a provocat! 

Violența nu se justifică, poate fi înțeleasă, dar nu se tolerează!

Ea:

El îi tare bun, dar iaca o fost bătut de mititel. Tata lui îl snopea în bătaie, dar el nu-i seamănă deloc.
Așa-i de sufletist, tare jelos, iubește animalele…

Îmi spune niște cuvinte că nici de la mama nu le-am auzit.
Da, nu-i sfânt, mai strigă, m-o blenduit de câteva ori, dar eu știu cât de mult mă iubește. Pur și simplu foarte repede se inervează.

 

Dacă ai nimerit la un teren de joacă mărișor. Poți deveni martor involuntar cum se confesează mămicile una alteia, cât timp copii se joacă. O ședința de psihoterapie ad-hoc. A continuat o discuție greu digerabilă.

Îmi cunosc temperamentul, deci, mi-am schimbat locul repejor. Că de altfel mă simțeam obligată să comentez. Dacă tot am citit despre inteligență socială, e acel moment când lecturile devin utile, te abții și închizi gura. Nu e treaba mea.

În secolul 21 cu toată emanciparea femeilor, noi, moldovencele, încă mai justificăm agresivitatea fizică și verbală. 

 

S-a cuibărit adânc în ADN-ul colectiv.
De rupt lanțul e o misiune grea, atunci când copii sunt crescuți într-un mediu când bătaia este servită de câteva ori pe zi. De regulă, după cină e momentul când vodca se ridică la cerebel. Și oamenii dragi se transformă în inamici vinoveți de toate eșecurile personale.

Iar copilul neputincios asistă la exprimarea iubirii tatălui cu câte o pălmuță pe creștetul mamei.

De curând am trecut printr-un incident neplăcut.
În grupa lui Albert la grădiniță este un băiețel care mușcă și zgârâie toți copii.
Într-o grupă predominant de băieței cu doar 9 fetițe.
Micii masculi luptă pentru întâietate. Un comportament firesc pentru băieței.
Tot bine și frumos, până când am văzut cum își exprimă agresivitatea băiețelul X.

Scena:

Albert se joaca cu un băiețel. X stă la câțiva metri, se uită prin părți, astfel, se convinge că nu este văzut. Într-o fracțiune de secundă se îndreaptă spre Albert și premeditat îi vâră ambele degete în ochi și fuge.
Nu-mi amintesc când m-am simțit atât de neputincioasă. N-am înțeles nimic.
Presupun că Albert nu i-a dat o jucărie.

Au urmat discuții serioase……
Între timp, parcă s-a ameliorat conflictul.
Vin să-mi iau puiul de la grădiniță. Nici n-am reușit să dau binețe că un băiețel mă informează:
-Mama lui Albert, pe mine m-a zgâriat și mușcat X!
Am întrebat educatoarea și am primit același raspuns:
– Copii îl provoacă, i-a luat un creion.
Nu-i obișnuit să se împartă și se supără.

Toți copii se mai bat, până și eu când eram micuță.
Dar sunt niște limite care se încadrează în parametrii normali.

Am o mare rugăminte!
Nu mai justificați violența!
Nu mai implantați în copii vinovăția! Ei nu se fac responsabili de excesele de furie celor din preajmă.

Și da, toți abuzatorii când sunt întrebați, spun că au fost provocați!
Nu plantați în căpușorul lor că o agresivitate la limită, poate fi ușor justificată cu o simplă frază:

 

-Ea m-a provocat!