Featured Posts

To top
9 ian.

Dorian Furtună:,,Iubirea? O anomalie emoțională…”

Dorian Furtună este etolog, scriitor, doctor în biologie. Autorul cărților științifice: „Homo Aggressivus. De ce nu opresc războaiele și violența” și „Mozaicul Uman: Evoluția omului și originea raselor”.

Citesc postările dumneavoastră cu mare interesc. Uneori rezonez, alteori pun la îndoială. Un lucru este cert, nu suntem adepții “curentului” fericiților sau Zen de dragul Zenului. (Am observat că de când nu mai caut fericirea mă simt foarte bine!) :))) Îmi place că aveți o părere aparte, diferită, argumentată. Chiar dacă uneori contravine tendințelor modei!

 -Fericirea e un scop iluzoriu, dar cu nefericirea ce facem? :)))

 Pop-psihologia vă spune să gândiți pozitiv și să credeți că gândurile se materializează. Ce, nu ajută?… )

Vă propun să reveniți la filosofică antică; acolo veți găsi rețete de viață mai pertinente și mai eficiente decât în ghidurile contemporane de self-help.

 Sau așteptați apariția cărții mele despre iluzia fericirii, în acest an; în ea voi explica mai pe îndelete cum să ne raportăm la fericire și nefericire și de ce tocmai aspirația naivă la fericire provoacă, adeseori, nefericirea.

 De ce credeți că depresia a devenit cea mai frecventă suferință mintală la nivel de comunitate?

Psihicul uman nu e adaptat vieții în megapolisuri, în consumerism, cu agenda de lucru supraîncărcată, cu superstimuli care excită, cu mii de exemple de faimă și succes care-i induc individului frustrarea nerealizării, a micimii sale, cu atâta stres mărunt în jur, dar permanent, cronic.

Asta explică apariția multor tulburări mentale la generațiile moderne – instinctele și emoțiile noastre sunt copleșite de stimuli și sfidări pentru care nu există un mecanism evolutiv de apărare. Omul tribal se sufocă în urbe, iar depresia, ca și anxietatea, reprezintă o formă de răspuns maladiv; psihicul uman refuză să accepte realitatea debilizantă.

Dorian Furtuna

 Cum explică un Darwininist, motivul pentru care oamenii cred în divinitate? Ce este credința? E multă lume care foloseşte acest termen ca pe un automatism.

Religiozitatea e un instinct social consolidat evolutiv. Triburile care aveau propriile rituri și tradiții religioase erau mai închegate, mai rezistente, se mobilizau mai ușor în fața pericolului extern și propășeau numeric. Deci genele care induceau înclinația spre dogmatism și religiozitate s-au dovedit a fi utile pentru grup și, respectiv, aceste gene se transmiteau la următoarele generații, ancorându-se și mai mult în natura psihică umană. S-a produs un fel de selecție de grup, în limbaj evoluționist.

Ulterior, religiozitatea de sorginte tribală a fost condimentată cu mituri și legende, cu povești despre divinitate, cu ritualuri sofisticate și în așa mod moștenirea ereditară s-a combinat cu cea culturală, s-au potențat una pe alta.

Vreme de zeci de milenii, așadar, a existat un mediu de trăi în care s-a plămădit o psihologie umană sensibilă la stimulii religioși, iar noi și azi plătim tribut acelei moșteniri arhaice. Credința noastră în divinitate este o formă subtilă de ironie din partea Evoluției, dacă vreți.  

Dorian Furtună

 –Andrei Pleșu spune că: ,,A-ţi căuta destinul înseamnă a căuta sensul «funcționării» tale în această lume.” Credeţi în destin sau în  liber-arbitru?

Nu pot spune pentru alții, eu însă am avut norocul să-mi cunosc vocația de mic, cea de naturalist, de cercetător, și asta mi-a simplificat alegerile în viață. Nu înseamnă că aceste alegeri mi-au pregătit un drum ușor (sub aspect social), dar avantajul a fost că problema rostului existențial și cea de autorealizare s-a rezolvat de la sine.

 Cred că în multe cazuri există o predeterminare psihologică (poate chiar genetică) pentru anumite îndeletniciri și pasiuni în viață (să-i zicem, foarte convențional – soartă), dar mai există și libertatea individului să aleagă dacă-și urmează vocația nativă sau o neglijează. Mulți își ratează chemarea talentului nativ din varii motive, adeseori sub presiunea rudelor sau a trendurilor sociale (aici vorbim deja de un fel de liber-arbitru gestionat nereușit).

 Mai toată industria muzicală elogiază iubirea-pasiune, ca pe o valoare măreață. De parcă nu mai sunt și alte aspecte ale vieții. De ce crezi că se apelează la instinctele primare?

 Ca răspuns, iată o anecdotă istorică.

Se povestește că Hetaira Callisto, o curtezană greacă, care avea mare succes în rândul bărbaţilor, l-a provocat în mod maliţios pe filosoful Socrate, spunându-i că dacă ar dori, ea cu uşurinţă i-ar putea ademeni toţi prietenii şi ucenicii acestuia, în timp ce Socrate n-ar reuşi să facă acelaşi lucru cu prietenii ei:

-Nu e de mirare să se întâmple aşa, i-a răspuns filosoful. Ţie îţi este mai uşor: tu le propui să se lase jos, iar eu îi îndemn să se înalţe sus.

 Cum definești așa-zisa iubire adevărată?

 Iubirea? O anomalie emoțională, care amintește de sindromul obsesiv-compulsiv.

În afara unicii iubiri autentice și trainice, justificate evolutiv – iubirea față de pui/copii, toate celelalte forme de iubire sunt fie orbire de moment (o dulce tulburare pentru care leac e timpul), fie forme de simbioză reciproc avantajoasă (e cazul cuplurilor care au avut inteligența să convertească pasiunea în atașament).

 Există şi ideea că intelectualii trebuie să educe masele. Care este rolul artistului, al scriitorului, al filosofului, al intelectualului în general?

 Un intelectual care se aventurează pe scena socială își castrează gândirea.  

 Competiția politică, ca și activismul social, ca și educarea publică a maselor se desfășoară astăzi nu pe terenul înaltei culturi, ci e purtată la nivelul capacității de înțelegere a celor mai simpli spectatori și alegători (care-s majoritari, fără studii, fără competențe de evaluare), or, asta coboară și calitatea discursului, și calitatea problemelor abordate, în cele din urmă.

 Orice apariție în public o faci în detrimentul cultivării tale. Mă întreb uneori: analiștii și experții care umblă aproape zilnic pe la diferite conferințe și emisiuni radio/tv, oare când găsesc timp și pentru lecturi, reflecții, cercetare?… Întrebarea e retorică. Nu vedeți în ce s-au transformat, la noi sau în România, intelectualii implicați în viața socială?

 Poetul sirian Adunis spunea că în prezent nu există decât cultura ochiului și cultura urechii, adică am revenit la o primitivizare a discursului în aproape toate domeniile. Eu unul nu vreau să fiu parte activă a acestor procese. Dacă alții pretind că pot schimba lucrurile, să se consume cu asta; eu prefer să-mi citesc și să-mi scriu cărțile. Iar dacă cineva dorește să știe cum gândesc, să afle din cărțile mele, unde sunt mai autentic și mai explicit decât aș fi la microfon sau pe ecrane.

Dorian Furtună

 Vi se întâmplă des să vă puneţi întrebări la care să nu găsiți răspunsul?

  Numai asemenea întrebări m-au și interesat mereu (pe care încă le forțez, le sondez). Ce rost ar avea să-mi pun întrebări la care răspunsul e la suprafață?.. )

 -Continuați fraza: Contextul în care trăim….

 … contează mai mult pentru cei care caută scuze.

 Ce vă bucură în viața cotidiană?

Mă bucură cărțile, copiii și să aflu ceva nou despre furnici (pasiunea mea primordială). De tânăr am avut dilema alegerii între furnici și oameni, ca obiect de studiu. Regret uneori că am ales oamenii…

Împărtășește dragostea pe:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •