De multe ori am încercat, dar rareori mi-a reușit. Chiar și pe timpurile când moda dicta părul lins, fără cusur, după coafor îl ciufuleam puțin. Să prindă viață. Orice ținută neplictisitoare în concepțiunea mea are un mic cusur. Un fir, o sprânceană, ceva imperfect. Pare mai înteresant și îl înfrumusețează pe posesor.

În copilărie mâncam cireșe din grădina pedantului  bunel, Nistor. Cădea multă roadă după mine. Peneam copacul fără milă. La sfârșit, după ce mă săturam de cireșe, îmi făcusem un ritual, ca să rămân nepoțica dragă și iubită, strângeam frumușel crenguțele, frunzele și le ascundeam în arbuștii de zmeură.

Ca mai târziu să aflu că Toți știau de pozna mea, dar taceau. Să am ,,soviste’’în continuare. De multe ori procedăm astfel, lăsăm lucrurile nedeconspirate, nespuse, pentru a rămâne totul cum am mai fost, perfect. Nu-i nici rău, dar nici bine. E o chestiune de alegere.

Dar să revin la perfecțiunea în sensul larg. Trăsătură de caracter formată sau impusă de mediul social în care se află cel care tinde spre coroana Ei. Pentru mine este ca un măr frumos, te ademenește, îl muști. Îi cauți gustul, dar nu-l poți găsi. Înghiți bucată cu bucată. Știi că ar trebui sa fie, dar nu-i simți mirosul, savoarea. Maratonul devine lung și greoi pentru iubitorii de curse lungi cu aspirații de mari perfecționiști. N-are capăt și e greu măsurabil. N-am întâlnit un om cu această tendință, să nu fie nervos, agitat, cu ticuri. Mai pe scurt, ,,trivojit. Am trăit-o și eu, am fost atinsă. :)))

Societatea modernă promovează perfecționismul și beneficiile ei. Începând cu primii ani de școală, când se impune reușita școlară și profesională, dar, de fapt, contribuie la apariția multor boli.

Fenomenul capătă o nouă dimensiune cu apariția rețelelor de socializare. Gordon Flett, profesor de psihologie la York University din Canada, care cercetează de 20 de ani legătura dintre perfecţionism şi sănătate spune: ,,Este firesc să vrei să fii perfect într-unul dintre domeniile vieţii tale, de pildă slujba”, Dar când se extinde în toate aspectele vieții, atunci devine patologie.

De curând am fost martoră la un caz înteresant, care ridică voalul de pe luciul Instagramului etc.

Aștept la coadă într-un supermarket. Îmi trece prin față o persoana foarte mediatizată. Doamna de lângă, mă întreba dacă nu cumva e X.

Da, era ea!  Nemachiată, dar la fel de drăguță, reflectez în sinea mea. Sunt vizuală și reușesc să scanez oameni și lucruri, repejor. )))  N-a fost sa fie, părerile s-au împărțit:

-Doamne ferește, ce-i urâtă, nu seamănă deloc cu cea de la televizor sau instagram! Așa-i de schimbată, părea perfectă, frumoasă, dar în realitate e cam strășnicuță.

Această observație m-a făcut să reflectez despre dorința oamenilor de a-și crea super-eroi, perfecți.  Unii își construiesc imaginea unor Zei, iar alții vor să creadă în ea.  Până la  momentul când Zeii coboară de pe Olimp, pierd din Sclipirea Perfecțiunii, dar in schimb prind viață.

Le poți simți căldura și rumeneala din obraji, de la niște banalități firești.

Eu aleg oamenii cu toate neajunsurile și imperfecțiunile! Zeii nu simt cum se scurge timpul, nu prețuiesc clipa….

Ei pur și simplu nu există!:))))