Confesiuni!

Nu iubim cât am putea, nefericirea de aici se trage.
Astfel de reflecții îmi sfredelesc creierul in toiul nopții.
Știu, e despre mine. Și depresiile tot.
Am resimțit-o când mă așteptam mai puțin. Am trăit o depresie, care venea sa-mi sugereze ca viața se trăiește, nu se mocnește.

Că sacrificarea e un refugiu, e o frica camuflată.
Frica de-a simți și de-ați asuma dorințele.
Adevaratele dorințe.
Copilul sensibil și ,,buntarka” a simțit la timpul ei ca are nevoie sa se incotoșmăneze, protejeze. Și-a pus pe ea atât, încât sa fie safe.
Hainele s-au transformat în Zale.
Grele și apăsătoare.
Bucuria, Tristețea, dragostea, nu puteau intra, nici ieși. Acest strat de protecție care m-a salvat și ajutat în timp, a devenit o povară prea grea.
Nu mi-a lăsat nicio Breșă pentru bucurie.

Am taiat ceva din mine ca să ies.
Nu deschid mai multe paranteze, să mă împart cu experiența mea, deocamdată. In schimb, pot spune că am ales să fiu vulnerabilă, vie.
Să-mi asum, să iubesc toată pălitra de emoții. Cu riscul că o să doară.

Egoul s-a revoltat oleacă, că m-am dezbrăcat. Firește, nu până la capăt.

A mai rămas ceva!😊🙈